La despartire

Nu-i cere cadourile inapoi. E atat de meschin. Mai poti rememora fericirea mandra pe care ai incercat-o cand i le-ai oferit? Daca faci asta, n-o sa ramai cu nimic. Nici macar cu amintirile. Acum, poate ca iti vine s-o omori. Si sa te omori si pe tine. Milioane de feluri in care ai putea s-o ranesti. Niciunul dintre ele n-o sa-ti astampere setea. Sa ranesti femeia care ti-a ciopartit sufletul e ca si cum ai bea zeama de varza in desert. Dupa prima inghititura nu-ti va mai fi de ajuns un butoi intreg.

Demnitatea in suferinta pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisa. Ustura si curatza.Nu incredinta prietenilor tai povestea voastra. Ei te iubesc neconditonat si-ti vor face dreptate aruncandu-i vorbe de ocara. N-au fost in patul vostru cand ea-ti furnica spinarea cu o singura atingere. N-au fost nici cand iti lingea ranile provocate de razboaie sau batalii cotidiene. N-au fost in casa sufletelor voastre. S-au invartit in jurul ferestrelor aburinde in spatele carora voi doi erati unul, sarbatorind un Craciun cald. Si atunci? Ce rost au ei?

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

In definitiv, cu cat vei ridica un zid mai inalt in jurul tau cu atat va fi mai bun cel care-l va sari. In cazul de fata, o alta femeie. Deschide-te oricui, fara oprelisti si curtea iti va deveni curand talcioc. Odata insa, zidul suferintei ridicat, vanatorii de chilipiruri care se vantura prin targurile suferintelor impartasite, se vor fi imprastiat care-ncotro.

Apoi, dupa un timp, va veni o EA, destul de nebuna si vanjoasa, la fel de singura si abatuta ca tine si se va catara pe zid. Pana sus de tot. Si te va gasi acolo in curte, nefacand nimic, si se va uita la tine cum tai frunza la caini si nu mai speri sa fii gasit. Si ziua aia, va fi ziua unui nou inceput:

Pentru ca, de atata tacere vei fi uitat sa vorbesti, de atata liniste vei fi uitat ca poti sa auzi, de atata plictiseala vei fi uitat sa razi si de atata singuratate vei fi uitat ca esti singur si ca asta poate sa se termine. Cocotata pe zid, fata-ti va zambi si se va da jos la tine si-o sa te invete din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o sa te invete: ca peste ceva timp, vei suferi din nou si-o vei lua de la capat, dar al naibii sa fiu daca nu asta ne e scris pe pamanturile astea pe care le semanam ca sa le culegem, o data pe an.

Al naibii sa fiu, daca ai nevoie de cineva ca sa suferi si mai apoi sa te vindeci…

Trăim in propria "agonie"

El era tanar. Se plimba cu ea prin parc si nimic altceva nu mai conta in acele momente. Stia cum sa se poarte cu lumea si lumea stia cum sa se poarte cu el. Lumea in esenta, nu doar oamenii… Pas dupa pas, pe carari facute printre flori, printre copaci, pe sub nori albi si cerul albastru, in aerul naturii, inmiresmat cu odorul minunilor colorate din mijloc de primavara. Erau numai ei si se bucurau de fiecare clipa. El simtea totusi o amorteala ciudata, o durere in piept si o caldura brusca. Peste toate, parca cineva il tragea usor in sus. Ridica privirea spre eter si-i venira in minte, rand pe rand, amintiri, chipuri, sentimente… Ea il privea si nu putea sa spuna nimic. Timpul parca s-a oprit putin in loc.
Undeva sus, peste norii nostri si alte ceruri vazute si nevazute, in tron statea un batranel. Stia bine ca jos era haos. Nu a iesit chiar frumos exercitiul sau din urma cu doua mii de ani si de atunci, lucrurile s-au tot stricat. Cu o mana sprijinind capul greu, batranul privea in golul ce-i umplea universul. Dupa cateva secunde, ii vine o idee. De langa tron, apuca o lanseta cu fir lung si tinteste printre norii sai. Ai fi zis ca la intamplare. Carligul coboara prin gol, prin vid, printre stele. Ajunge la norii nostri si trece de ei. Se duce intr-un parc, in mijloc de primavara…
In spatele lui, carligul se opri la cativa milimetri de ceafa. Caldura deveni tot mai prezenta si parca trupul mai avea putin si ii lua foc. Sus, batranelul auzi doi clopotei din aur. S-a prins ceva! Trage cu putere, se lupta, transpira, mainile il dor. Prada e tanara, legaturile sunt puternice. Infasoara firul pe tambur si parca nu se mai termina. Cu chiu cu vai, l-a adus in sfarsit langa el..
Jos, trupul pustiit se prabusi intr-o clipa. A ramas intins pe covorul verde, printre flori, sub cerul albastru. Ea era tot acolo, in neputinta sa faca sau sa spuna ceva.
Sus, batranelul aduce pretioasa captura aproape. Apoi striga la un domn asezat langa o poarta:
-Mai Petre, il vezi cat e de frumos?
-Toti sunt asa, Maria Ta. Sau ma rog, ar trebui sa fie...
-Nu stiu de ce, dar eu ii fac cum trebuie si toti se strica acolo jos, Petre.
-Stiu, dintre ei vin si eu. Asta e natura omului.Viata i-a fost oferita ca prin minune si isi cam bate joc de ea. Cei buni se ratacesc prin multimi si se contopesc, vrand nevrand cu ele. Cei rai formeaza multimile.
-Imi cer zilnic mii de lucruri, prietene. Unii vor bani, altii copii, altii sanatate. Vor sa ia examene, sa treaca interviuri, sa se uite o anumita persoana la ei, sa castige o echipa... Primesc miliarde de ganduri in fiecare secunda si incerc sa ma impart cumva ca sa-i satisfac pe toti. Iar cand capata ceea ce au cerut, putini stiu sa spuna multumesc...
-Cand te gandesti ca la inceput i-ai facut dupa chipul si asemanarea ta! Cand te gandesti ca apoi, dupa ce i-ai vazut pe ce cai apuca, ai trimis si pe cineva sa-i indrepte. Nici nu are rost sa spun mai multe.
-Vezi tu Petre, cand esti prea bun strica. Dar asta e poveste veche. Am una noua: povestea pescarului de suflete.
-Pescar de suflete? Te plictisesti, Maria Ta?
-Ba din contra. Dar mi-a venit o idee. Petre, tu stai la poarta de doua mii de ani. Te vad tot mai obosit, cu atatea suflete implorandu-se de tine. Eu cunosc mai bine toti oamenii. Mi-am facut dintr-o bucata de nor, o lanseta de aur, cu firul lung si carligul ascutit. Odihneste-te langa poarta amice si lasa-ma din tron sa fac un experiment. Lasa totul pe mana mea.
-Prea bine. Pescarul are si o captura, vad. Cine e norocosul?
- Vom vedea in scurt timp daca e norocos ori ba.
-Cum asa?
-E drept ca cine ajunge aici langa mine se poate numi norocos. Doar a scapat de acolo, de jos. Dar eu, Petre, fac un experiment. Intreb pestele daca vrea sa se intoarca in apa sau sa ramana aici...
Batranul face semn cu mana ridicata catre trei ingeri si sufletul ii este adus in fata.
-Te-ai lasat greu, baiete. Am transpirat tot tragand la tine. Pai e frumos?
-M-am vazut tot mai mic. Pe ea, la fel. De ce? Am gresit cu ceva?
-Din contra. Petre draga, zii tu, a gresit baiatul cu ceva?
-Sa fie multumit ca i s-a dat lui primul sansa asta!
-Despre ce sansa e vorba?
-Vezi tu tinere, pana acum fiecare isi traia viata dupa cum voia. La capatul drumului, oricat era el de lung, Petre ii intampina pe toti. Unii intrau, altii nu. Acum, il las pe domn sa mai stea locului o clipa si simplific lucrurile. Din cauza asta te-am adus aici. Stai linistit, timpul e oprit jos. Din cauza asta ea nu face si nu spune nimic. Nu se poate.
-Nu inteleg. De ce am ajuns aici?
-Voi pescui, rand pe rand, toti oamenii. Ii voi scoate din carcasele lor si-i voi aduce langa mine, intrebandu-i daca vor sa ramana acolo sau sa stea aici. Ce e atat de greu? Uitati de iad sau alte tampenii. M-am ingrozit de ce se intampla jos si dau tuturor sansa sa stea in spatele portii lui Petre. E clar acum?
-E cat se poate de clar, dar sunt pus in fata unei alegeri grele. Lumea ma infioara asa cum a ajuns sa fie. Cu ea totusi, nu-mi pasa de nimic. Eram doar noi. Numai pentru ea m-as intoarce si pentru nimic altceva. Daca o sa decid sa stau aici, ce se va intampla pe pamant?
-Mascam noi cumva. Un infarct, o hemoragie interna, un accident vascular cerebral. Stai fara griji. Ambalajul conteaza prea putin.
-De data asta ma intorc! Imi pare rau... Abia astept sa fiu iar cu ea. Trimite-ma jos!
-Cum doresti...
Cei trei ingeri elibereaza sufletul si acesta revine in trup. Tanarul deschide ochii, luand o gura uriasa de aer. Ea se sperie putin si-l intreaba ce a patit. El ii spune ca a calatorit pe undeva si e bucuros ca s-a intors.
-Esti cam ciudatel, ii arunca fata.
-Si eu te iubesc, ii spune el cu ochii nemiscati.
De sus, batranul si Petre privesc cu interes scena. Apoi se pun iar pe treaba. Pe pescuit, mai bine zis.
A tras rand pe rand toti oamenii. Putini din cei buni, poeti, artisti, muncitori simpli, pictori sau de orice fel si nelegati cum trebuie de lume, au ramas dincolo de nori. Cei rai, avizi dupa putere, bani si gust, s-au intors negresit, ignorand pana si raiul pentru avutiile de jos. Au ramas oameni buni, legati de vreo pasiune sau o iubire, amestecati printre cei rai. Lumea s-a schimbat prea putin...

-Iar am cam dat-o-n bara, Petre.
-Ma-ntorc la poarta, Maria Ta.

Ce s-a intamplat?

In ultima vreme am ajuns la concluzia ca viata nu e ca in filme. Poti visa, poti spera, dar visele si sperantele se vor intoarce intotdeauna sa te traga de maneca si sa iti spuna ca inca nu s-au implinit. Implinirea e nirvana viselor. Si daca nu te simti in stare sa le implinesti, mai bine nu le faci. Ca se razbuna.

Azi vorbesc in dodii. Poate ca pana la urma m-a pus pe ganduri cartea pe care o tot rasfoiesc in fiecare seara. Am inceput sa ma gandesc la oamenii de pe la inceputul lumii moderne. Si imi dau seama, pe masura ce citesc, de multe lucruri pe care nu le-am inteles niciodata.

Nu sunt deloc diferit de acei oameni. Nici eu nu stiu incotro ma indrept. Nu am o directie precisa. Stiu doar ca traiesc. Ce am in plus fata de ei este sacosa de prejudecati care ma atarna greu in spinarea mea. De cand ma trezesc dimineata pana cand adorm. Judec lucrurile si oamenii in functie de experientele pe care le-am avut inainte in situatii similare. Imi fauresc experientele in functie de orgoliul si puterea mea. Imi las orgoliul liber si astfel imi duc viata fara sa ma pot opri.

Cand iubesc, o fac de parca as fugi de cineva. Am ajuns sa cred ca de cele mai multe ori, reusesc sa ma indragostesc doar de mine. Ceilalti au prea multe defecte. Si nu mai am nici timp si nici curaj sa ma las mintit. Ultima data cand mi s-a intamplat, am constatat ca dragostea e cel mai prost doctor din lume. Nu foloseste medicamente, pansamente, unguente si nici nu reusesti niciodata sa te vindeci dupa ce ai cunoscut-o.

In lumea mea, oamenii au inceput sa se imparta in mai multe tabere. Cei pe care ii respect, cei pe care ii dispretuiesc si cei care imi sunt indiferenti. In ultima vreme, am tendinta sa pun tot mai multi oameni in ultima categorie. Despre femei, nu mai am nicio parere. Au viata lor si nu ma implica pe mine.

Traiesc intr-un carusel continuu. De cate ori ajung sa cred ca mi se va intampla ceva, lucrurile reusesc sa se intoarca pe dos. Am zile cand simt ca toate sunt bune si zile cand cred ca nimic nu ma poate scapa de la dezastru.

Daca stau sa ma gandesc, mi-e greu sa dovedesc acest dezastru. Ce s-ar intampla daca as ajunge acolo? De unde stiu ca n-am ajuns deja? Poate ca asa sunt toate esecurile care conteaza. Parsive. Te agata hulpave si ce prind in lumea lor si tu, ca un naiv, nu iti dai seama de nimic.

Probabil ca azi am avut o zi proasta la birou. Am vorbit cu multi oameni, am primit multe onoruri si totusi, ma simt ca un rahat. Nu stiu de ce. Probabil ca asa ma simt de multe ori, dar nu imi dau seama. Am facut vizite, am intalnit multi oameni. Si am vorbit mult. Uneori, prefer sa vorbesc ca sa nu fiu nevoit sa ascult. Si stiu atatea amanunte incat il pot fascina pe celalalt cu vorbaria mea. Am devenit insa constient de faptul ca vorbind, imi tai calea spre a invata cate ceva de la ceilalti. Oamenii nu mai comunica cu mine.

De fapt, probabil ca toata lumea pe care o cunosc sufera de aceleasi defecte ca si mine. Am ajuns sa vorbim mai mult singuri decat sa dialogam cu altii. Vorbim prea des la telefon, la yahoo messenger, cu skype. Si uitam sa vorbim intre noi. Uitam sa ne atingem. Si, incet incet, uitam sa interactionam unii cu altii.

Asa apar oamenii ca mine. Cei care rastoarna muntii dar doar atunci cand ii lasi sa isi faca treaba. Cei care nu suporta comunitatile pentru ca sunt prea timizi pentru viata. Cei care se tem sa vorbeasca intre patru ochi dar adora sa vorbeasca multimilor. Oamenii moderni.

In timp ce ma indrept spre casa, pe trotuar trec oameni pe care ii privesc cu frica. A ajuns sa fie periculos sa te plimbi noaptea cu un rucsac interesant in spate. Oricine poate considera ca ai ceva de pret in el si asa incepe orice talharie.

Si eu sunt la fel ca doctorii. Ei vad boli in toate situatiile, eu vad infractiuni. Si uneori mi-e frica de ele chiar daca nu exista decat in imaginatia mea.

Pe banca pe langa care trec acum doarme linistit un om al strazii. Oare va veni vreodata vremea in care oamenii astia sa fie stransi cu totii undeva? Sa doarma linistiti intr-o casa si nu pe banca din fata blocului meu.

Pe omul asta il stiu pentru ca in fiecare dimineata, oricat de devreme ar fi, sta pe aceeasi banca si tremura. Are in mana o palarie intinsa spre trecatori si spera sa i-o umple cineva de bani. La inceput am crezut ca e ca toti ceilalti cersetori. Ca are un copil destept care il trimite la cersit. Ca da, in fiecare seara, tributul sau cetei care il hraneste.

Dar se vede treaba ca nu e asa. E pur si simplu un om sarac, prea sarac pentru a se mai ingriji de viata lui. Intotdeauna m-am intrebat de ce ne pedepsim viata sa creada toate lucrurile pe care i le spunem noi.

Iar am cutia de scrisori plina de reclame si facturi. Primesc lunar mai multe facturi decat am chef sa platesc. Mai bine mi-ar factura cineva fiecare zi din viata. M-as simti mai sigur, pentru ca asa as sti cat am de platit in fiecare zi. Si, daca as pacali furnizorul sa imi spuna si suma totala, poate as reusi sa aflu cat de mult o sa traiesc. Nu ca m-ar interesa. Dar ar fi amuzant. Sa inseli soarta printr-o greseala tehnica. Haha.

Sunt o persoana timida. Si nu m-am vindecat niciodata de timiditate. Poate ca e una dintre singurele calitati pe care le mai am. In lumea mea, viata e la vedere. E un cantec pe care unii il murmura la betie.

Daca m-as cunoaste mai bine, probabil ca mi-ar fi clar ca traiesc la extreme. Sunt multe zile in care ajung acasa seara si am sentimentul ca am avut o zi buna. Si mai sunt si zile in care simt ca nimic n-a mers bine. Ca ziua de astazi. Si, daca peste zilele bune trec normal, peste cele rele trec din ce in ce mai greu.

Voi cum treceti peste zilele proaste din viata voastra?