Ce s-a intamplat?

In ultima vreme am ajuns la concluzia ca viata nu e ca in filme. Poti visa, poti spera, dar visele si sperantele se vor intoarce intotdeauna sa te traga de maneca si sa iti spuna ca inca nu s-au implinit. Implinirea e nirvana viselor. Si daca nu te simti in stare sa le implinesti, mai bine nu le faci. Ca se razbuna.

Azi vorbesc in dodii. Poate ca pana la urma m-a pus pe ganduri cartea pe care o tot rasfoiesc in fiecare seara. Am inceput sa ma gandesc la oamenii de pe la inceputul lumii moderne. Si imi dau seama, pe masura ce citesc, de multe lucruri pe care nu le-am inteles niciodata.

Nu sunt deloc diferit de acei oameni. Nici eu nu stiu incotro ma indrept. Nu am o directie precisa. Stiu doar ca traiesc. Ce am in plus fata de ei este sacosa de prejudecati care ma atarna greu in spinarea mea. De cand ma trezesc dimineata pana cand adorm. Judec lucrurile si oamenii in functie de experientele pe care le-am avut inainte in situatii similare. Imi fauresc experientele in functie de orgoliul si puterea mea. Imi las orgoliul liber si astfel imi duc viata fara sa ma pot opri.

Cand iubesc, o fac de parca as fugi de cineva. Am ajuns sa cred ca de cele mai multe ori, reusesc sa ma indragostesc doar de mine. Ceilalti au prea multe defecte. Si nu mai am nici timp si nici curaj sa ma las mintit. Ultima data cand mi s-a intamplat, am constatat ca dragostea e cel mai prost doctor din lume. Nu foloseste medicamente, pansamente, unguente si nici nu reusesti niciodata sa te vindeci dupa ce ai cunoscut-o.

In lumea mea, oamenii au inceput sa se imparta in mai multe tabere. Cei pe care ii respect, cei pe care ii dispretuiesc si cei care imi sunt indiferenti. In ultima vreme, am tendinta sa pun tot mai multi oameni in ultima categorie. Despre femei, nu mai am nicio parere. Au viata lor si nu ma implica pe mine.

Traiesc intr-un carusel continuu. De cate ori ajung sa cred ca mi se va intampla ceva, lucrurile reusesc sa se intoarca pe dos. Am zile cand simt ca toate sunt bune si zile cand cred ca nimic nu ma poate scapa de la dezastru.

Daca stau sa ma gandesc, mi-e greu sa dovedesc acest dezastru. Ce s-ar intampla daca as ajunge acolo? De unde stiu ca n-am ajuns deja? Poate ca asa sunt toate esecurile care conteaza. Parsive. Te agata hulpave si ce prind in lumea lor si tu, ca un naiv, nu iti dai seama de nimic.

Probabil ca azi am avut o zi proasta la birou. Am vorbit cu multi oameni, am primit multe onoruri si totusi, ma simt ca un rahat. Nu stiu de ce. Probabil ca asa ma simt de multe ori, dar nu imi dau seama. Am facut vizite, am intalnit multi oameni. Si am vorbit mult. Uneori, prefer sa vorbesc ca sa nu fiu nevoit sa ascult. Si stiu atatea amanunte incat il pot fascina pe celalalt cu vorbaria mea. Am devenit insa constient de faptul ca vorbind, imi tai calea spre a invata cate ceva de la ceilalti. Oamenii nu mai comunica cu mine.

De fapt, probabil ca toata lumea pe care o cunosc sufera de aceleasi defecte ca si mine. Am ajuns sa vorbim mai mult singuri decat sa dialogam cu altii. Vorbim prea des la telefon, la yahoo messenger, cu skype. Si uitam sa vorbim intre noi. Uitam sa ne atingem. Si, incet incet, uitam sa interactionam unii cu altii.

Asa apar oamenii ca mine. Cei care rastoarna muntii dar doar atunci cand ii lasi sa isi faca treaba. Cei care nu suporta comunitatile pentru ca sunt prea timizi pentru viata. Cei care se tem sa vorbeasca intre patru ochi dar adora sa vorbeasca multimilor. Oamenii moderni.

In timp ce ma indrept spre casa, pe trotuar trec oameni pe care ii privesc cu frica. A ajuns sa fie periculos sa te plimbi noaptea cu un rucsac interesant in spate. Oricine poate considera ca ai ceva de pret in el si asa incepe orice talharie.

Si eu sunt la fel ca doctorii. Ei vad boli in toate situatiile, eu vad infractiuni. Si uneori mi-e frica de ele chiar daca nu exista decat in imaginatia mea.

Pe banca pe langa care trec acum doarme linistit un om al strazii. Oare va veni vreodata vremea in care oamenii astia sa fie stransi cu totii undeva? Sa doarma linistiti intr-o casa si nu pe banca din fata blocului meu.

Pe omul asta il stiu pentru ca in fiecare dimineata, oricat de devreme ar fi, sta pe aceeasi banca si tremura. Are in mana o palarie intinsa spre trecatori si spera sa i-o umple cineva de bani. La inceput am crezut ca e ca toti ceilalti cersetori. Ca are un copil destept care il trimite la cersit. Ca da, in fiecare seara, tributul sau cetei care il hraneste.

Dar se vede treaba ca nu e asa. E pur si simplu un om sarac, prea sarac pentru a se mai ingriji de viata lui. Intotdeauna m-am intrebat de ce ne pedepsim viata sa creada toate lucrurile pe care i le spunem noi.

Iar am cutia de scrisori plina de reclame si facturi. Primesc lunar mai multe facturi decat am chef sa platesc. Mai bine mi-ar factura cineva fiecare zi din viata. M-as simti mai sigur, pentru ca asa as sti cat am de platit in fiecare zi. Si, daca as pacali furnizorul sa imi spuna si suma totala, poate as reusi sa aflu cat de mult o sa traiesc. Nu ca m-ar interesa. Dar ar fi amuzant. Sa inseli soarta printr-o greseala tehnica. Haha.

Sunt o persoana timida. Si nu m-am vindecat niciodata de timiditate. Poate ca e una dintre singurele calitati pe care le mai am. In lumea mea, viata e la vedere. E un cantec pe care unii il murmura la betie.

Daca m-as cunoaste mai bine, probabil ca mi-ar fi clar ca traiesc la extreme. Sunt multe zile in care ajung acasa seara si am sentimentul ca am avut o zi buna. Si mai sunt si zile in care simt ca nimic n-a mers bine. Ca ziua de astazi. Si, daca peste zilele bune trec normal, peste cele rele trec din ce in ce mai greu.

Voi cum treceti peste zilele proaste din viata voastra?