Marile dureri nu dor doar la început......

Motto: “Marile dureri nu dor doar la început. Ele sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.” – Mihail Drumes

Se spune ca prima taietura e cea mai adanca. Doare cel mai tare. Pentru ca e prima, pentru ca esti lipsit de experienta si pentru ca socul durerii te lasa sleit de puteri, incapabil sa reactionezi si sa incerci sa minimalizezi daunele. Asa ca prima oara cand esti ranit lasa urme pe care nu le uiti niciodata.

Ulterior, incepi sa te obisnuiesti. Stii ca o sa doara, stii ca doare tare, asa ca te pregatesti psihic pentru soc si durerea vine deja pe un teren pregatit. Uneori, doare atat de tare, incat te detasezi de trup, te privesti de undeva din afara, asteptand sa treaca valul, pentru a reveni la locul tau. Exista un pericol insa cand faci asta…cand te ascunzi de tine insati. Risti ca problema sa ramana nerezolvata si sa reapara cand ti-e lumea mai draga. Si astfel, trecutul pe care il credeai ingropat risca sa te traga inapoi in timp, spre abisuri intunecate. Totul tine insa de experienta, de puterea de a lupta si de dorinta de a merge mai departe. Tine de tine.

Exista tot felul de dureri. Se deosebesc prin intensitate. Prin cat de importanta e persoana sau imprejurarea care le-a provocat. Sunt dureri mici, care lasa in urma doar zgarieturi, daca ai grija de ele nu vei ramane nici macar cu semn. Si sunt dureri mari, adanci. Dureri care te doboara, care iti taie rasuflarea si care iti rastoarna lumea intr-un fel de nerecunoscut. Matura tot in calea lor, ca niste uragane. Iar tu, ramas in urma, trebuie sa gasesti cumva calea sa te regasesti, sa aduni bucatelele imprastiate in toate cele patru zari si sa te pui pe picioare. Sa te recladesti.

O categorie aparte o reprezinta durerile pe care ti le provoci singur. Din sadism, sa simti ca traiesti, sa iti alerge adrenalina prin vene, sau pur si simplu din teribilism. Uneori iti provoci durere singur pentru a te scuti de o alta viitoare, mult mai mare. Aici e nevoie de multa intelepciune si de mult curaj, ca sa poti sa iti tai singur creanga de sub picioare si sa induri cazatura. Esti constient insa ca era deja putreda si ar fi cazut oricum, poate in momentul cel mai nepotrivit. Si atunci, iti oferi libertatea de a alege momentul caderii.

Si mai sunt durerile pe care le provoci tu. Pe care de multe ori nu le iei in seama, in egoismul tau de a-ti linge doar propriile rani. Uneori ranesti fara sa iti dai seama. Realizezi abia dupa ce ai facut-o. Uneori ranesti din razbunare, dorind sa intorci lumii o parte din propriul venin. Si uneori ranesti din necesitate. Pentru a evita rani ulterioare mai adanci. Si atunci, cu buna stiinta, desi e o decizie grea, o faci. Tai in carne vie. Sperand intr-o intelegere si iertare viitoare.

Ranesti si esti ranit in fiecare zi. Face parte din viata. Din lupta pentru supravietuire. Ironic, provoci durere si plangi la randul tau de durere…pentru a fi fericit. Pentru a ajunge la capat de drum, unde speri ca vei gasi raiul promis si visat. Se spune ca nimic ce merita cu adevarat in viata nu se obtine fara putina durere.

Si speri ca in varful acestei Golgote pe care o urci in fiecare zi sa te astepte cineva cu flori si o mangaiere, nu cu un ciocan si niste piroane.