Numai "clișee"....

Vreau sa-mi iau rămas bun tata, plec și nu mai vin niciodată aici

Astăzi mi-am dat seama cine sunt în realitate și am încercat sa-ți explic

Dar probabil ca nu sunt destul de inteligent ca sa pot sa fac asta

De aceea mai bine plec! 

Dacă dau lovitura, îți trimit un cec.

Pana atunci însă, uita ca mai trăiesc.

Am văzut, tot ce e mai drag pe lumea asta:munca și hrana și răgazul de a ședea și a fuma

M-am uitat atunci la stilou și mi-am spus: de ce încerc sa devin ceea ce nu vreau sa fiu? 

Ce caut eu într-un birou? De la început m-ai îndrumat pe o cale greșită...

Eu nu! Nu ma dau ușor bătut. Răman aici și în cele din urma am sa înving

Eu am sa va dovedesc ție și tuturor, nu am murit în zadar

Drumul lui a fost drumul cel bun

Numai mergând pe acest drum poți izbuti în viața.

Am mai fost pe aici....

Cu brațele deschise stăteam pe marginea abisului și respiram mireasma din adâncuri. 

Am vrut sa vad și sa descopăr tot ce tine de ea, dar nici de data asta nu m-a lăsat, probabil a crezut ca nu merit, și poate asa o fi, cine știe ce "polițe" am de plătit în viata asta?!?! Imediat ce am început sa ma dezbrac de secrete a fugit și ea. Dacă sa-ți urmezi visele este o greșeală,  am greșit și mi-a plăcut.  Voi continua sa greșesc la infinit, mi-a plăcut la nebunie sa sufăr cu gândul la ea, pana a venit și a doua oara, și nu am făcut decât sa fiu EU. Cred ca este un gest sadic sau nesăbuit în ziua de azi,  dar crede-ma ca prefer starea aceea ușor masochista în locul amorțelii asteia dulci, care m-a cuprins acum. Nu mai simt nimic. Nepăsarea asta este ciudata, nu ma caracterizează. Am obosit sa alerg.

De un timp, (mai exact 2012 Decembrie), am făcut ceea ce am simțit că trebuie să fac, indiferent de consecințe sau să mă întreb foarte mult ce urmează după. Intuiția este factorul de decizie superior iar prezentul este calea pentru a simți mai multă iubire. Acum, simt că este timpul de o schimbare, schimbarea Pământului pe care m-am născut, am crescut, am evoluat, am iubit, am urât, am râs, am plâns, am căzut și m-am ridicat.

"Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea" - Părintele Arsenie Papacioc 

Ganduri de la Sibiu. Podul minciunilor si multa DRAGOSTE

Ce energie frumoasa e aici. O mica vizita prin centrul cultural al Romaniei m-a ajutat sa ma deconectez de viata aglomerata, rapida si haotica din Bucuresti. 

M-am trezit cu un oftat după dragoste. Ce frumos este când iubești și te dăruiești și mai ales când ești la rândul tău iubit și toate astea indiferent de câți bani avem în buzunar ca pana la urma ne putem iubi și pe o banca în parc iar natura sa ne fie martor la acest eveniment....eeehhhhh...asta este RAIUL. 

Dar ce înseamnă societatea din ziua de azi....Uitam sa ne mai pierdem…..Uitam sa mai iubim, Uitam sa ne mai lăsam iubiți…. și umplem aceste locuri sacre cu MULTA FRICA!

„ Infloriți, deveniți cei mai buni, descoperiți cine sunteți, simțiți-va bine cu voi înșivă“.  Întâlnesc din ce în ce mai des acest mod de gândire la persoane diferite, și toate nu fac decât sa-și construiască o SUPER CARAPACE, sa evolueze singure și sa-și închidă suferința ce au dobândit-o de-a lungul vieții în propriul suflet. Aleg sa-și ascundă frustrările, sa devina altceva.... altcineva considerând ca asa este mai bine, alegând sa-și păstreze suferințele iar în momentul care viata le “ doboară” pentru un mic moment, aceste suferințe sa reapară chiar cu o intensitate mai puternica, și tot asa învârtindu-se într-un cerc pana când aleg sa rezolve aceste probleme și abia atunci pot gusta viata cu adevarat pentru ca asta trebuie, sa ne lăsam surprinși de viata, întrucât A TRAI sau a te îndrăgosti  înseamnă a lăsa sa cada toate zidurile, a lăsa garda jos, a nu te mai preocupa de sine și a accepta ca celalalt sa devina centrul lumii tale interioare.  Pentru a se face simțit  sentimentul are nevoie ca noi sa ne desprindem de noi înșine, sa fim pregătiți sa ne lăsăm invadați de celalalt.

„Ce face? Ce gândește ? Unde este?“ Întrebări imposibile dacă suntem plini de sine. Si, de altfel, cum sa acceptam sa ne pierdem suveranitatea, stăpânirea de sine, într-un univers în care necesitatea de a fi cel mai bun este mereu pusa pe primul plan? Pentru unii, a-și asuma riscul de a fi respinși de cel sau cea de care sunt îndrăgostiți este de neconceput. Ei prefera sa fie iubiți decât sa se îndrăgostească  atât de mult le este frica sa nu depindă de celalalt, sa fie uitați sau detestați încât dragostea le pare un sentiment periculos. Ei aleg deci sa treacă peste el și compensează cum pot – de exemplu, investind și urcând în ierarhia muncii.

Suntem analfabeți emoțional, trăim într-o societate în care învățam sa ne supunem și sa ne arătăm puternici pentru a putea supune. Eu simt ca nu mai am nevoie de aceasta masca deoarece lupta dintre rațional și emoții m-a măcinat prea multi ani. Sunt mult mai fericit când îmi accept emoțiile și îmi folosesc și rațiunea în consecință. Inteligenta nu este doar măsurarea IQ-ului, ar fi atât de ușor dacă simpla cultura generala ne-ar rezolva toate problemele în viata. Va propun sa va faceți timp și pentru voi și sa faceți cunoștință cu voi înșivă.  Copilăria,  educația și societatea sigur și-au lăsat amprentele, însă cu siguranță va veți iubi mai mult când o sa va descoperiți asa cum sunteți nu cum ați fost învățați ca trebuie sa fiți. Aveți încredere în voi, dar mai ales în emoțiile, trăirile și sentimentele voastre.

Lăsați-va topita gheata, desprindeți-va de tot ce a fost pana acum, ați învățat din toată suferința voastră, ați experimentat iar acum e timpul sa eliberați aceste suferințe și sa RENAȘTEȚI, pentru ca practic asta este de fapt “renașterea” (biblic vorbind)

vom iubi şi vom fi liberi

 \

Ecouri din Serbia la afrontul adus românilor pe bani europeni

Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la Satu Mare, a transmis redacţiei o reacţie pe marginea articolului “Afront adus românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din 4.12.2012 al Gazetei de Nord Vest. Reproducem integral textul transmis de profesorul sârb Miodrag Stanojevic:
“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.
Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
- fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
- un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos
- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.
Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani. Acelaşi scenariu:
- ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
- în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
- în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
- Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa. Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
- Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
- După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
- În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
- În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
- În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
- În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.
Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

SURSA

Schimba-ți viata!

Este incredibil cât de mult poate fi influenţat subconştientul nostru de forţa sugestiei ! Si intrucât mintea subconştientã este cea care controleazã corpul nostru şi intreaga viaţã , prin intermediul sugestiei putem avea parte de o mulţime de intâmplãri – unele plãcute, altele extrem de neplãcute.

Multã lume a auzit de efectul placebo. In cadrul unui experiment medical, ţi se dã un medicament despre care ţi se spune cã este foarte eficient – de pildã ca pansament gastric. Din 100 de voluntari pe care se testeazã medicamentul, aproximativ 50 constatã intr-adevãr cã au scãpat de durerea de stomac.Dar – surprizã ! Aşa-zisul medicament este de fapt o bobiţã de zahãr acoperitã de un inveliş albastru.El nu conţine nimic altceva decât zahãr. Si atunci, ce anume i-a vindecat pe cei 50 de voluntari ?

Forţa sugestiei. Li s-a spus cã se vor face bine, au fost convinşi cã se vor face bine şi s-au fãcut bine. In fapt, subconştientul lor a fost convins de eficienţa medicamentului şi a dat organismului comenzile necesare pentru a se face bine.Tot ceea ce mintea noastrã crede, poate realiza.

Mult mai puţini au auzit de efectul nocebo. In cadrul unui experiment similar, ţi se dã o pastilã despre care eşti avertizat cã iţi va face rãu – de pildã crampe stomacale.De data aceasta, numãrul celor ce se plâng de dureri la stomac este insã de 90 ! Evident era aceeaşi pastilã inofensivã de zahãr. Se constatã insã cã forţa sugestiei negative este mult mai mare decât a sugestiei pozitive.

Lucrul acesta trebuie sã ne dea de gândit. Suntem expuşi zilnic, orã de orã, unei adevãrate avalanşe de mesaje negative , in primul rând prin presã . Inundaţii, cutremure, avioane prãbuşite, crime, violuri, preţuri care cresc,bârfe rãutãcioase ale colegilor, accidente de maşinã etc etc.

Aceste mesaje cu puternicã valoare emoţionalã lucreazã fãrã sã ne dãm seama asupra subconştientului nostru.Iar rezultatul este cã ne merge prost fãrã sã ştim de ce.Suntem deprimaţi, ne pierdem increderea intr-o viaţã mai bunã, ne aşteptãm sã ni se intâmple ce e mai rãu. Si , de obicei, la ce te aştepţi, aşa se intãmplã. Dãm vina pe ursitã, pe guvern , pe socri , pe colegi , fãrã sã observãm cã , de fapt rãul este in noi. Cã l-am lãsat sã pãtrundã in mintea noastrã ori de câte ori a vrut, fãrã sã realizãm cã trãim in casã cu un duşman.

Gata ! Puneţi piciorul in prag ! Incepând de astãzi inchideţi uşile pentru aceşti musafri periculoşi.Evitaţi sã mai urmãriţi jurnalele cu ştiri negative.Schimbaţi postul pe altceva. In fond aveţi 25 -30 -40 de canale prin firma de cablu. Urmãriţi emisiunile educative şi cele care sã vã refacã starea optimistã.Muzicã, divertisment, Mr.Bean.

Evitaţi persoanele negative , cele care permanent se vaietã , criticã şi condamnã.Dacã aşa sunt colegii de serviciu sau, mai rãu, şeful dumneavoastrã, gândiţi-vã foarte serios sã vã cãutaţi un alt loc de muncã. Altfel , rãmânând alãturi de ei, riscaţi sã vã condamnaţi la o viaţã de eşec şi frustrare.

Asociaţi-vã cu persoane pozitive, optimiste, orientate spre succes.Dacã vreţi sã aveţi o viaţã de succes , trebuie sã staţi cãt mai mult in preajma unor oameni de succes. Invãţaţi de la ei , gândiţi ca ei , acţionaţi ca ei.

Folosiţi permanent forţa sugestiei pozitive citind cãrţi motivaţionale sau biografii ale oamenilor de succes, ascultând casete şi CD-uri motivaţionale, participând la cursuri şi seminarii despre succes, urmãrind emisiuni radio şi Tv cu oameni de succes.

Pe scurt , folosiţi la maximum forţa sugestiei pozitive şi reduceţi la minim forţa sugestiei negative.Preluaţi controlul tuturor elementelor de sugestie din preajma dumneavoastrã şi folosiţi-le pentru a vã atinge obiectivele.

Vã sugerez un mic exerciţiu pe care sã-l faceţi zilnic. Timp de douã sãptãmâni 1) nu vã mai plângeţi de nimic, nici in sinea dumneavoastrã, nici faţã de alţii 2) nu mai urmãriţi jurnalele de ştiri la TV 3) nu ascultaţi vãicãrelile celor din preajmã, cereţi-le sã schimbe subiectul. Dacã aveţi rãbdarea sã faceţi acest exerciţiu, veţi observa cã perspectiva asupra vieţii vi se va schimba.

DACA N-AI PUS DRAGOSTEA TA IN DAR, NIMIC NU ESTE!

“Rupem cu darurile materiale relaţia sufletească. Ca şi cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca şi cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneţi în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El”.

Începând din 1935, Coca Cola a înlocuit pe Moş Nicolae sau pe Moş Crăciun, aşa cum era el, cu un tip îmbrăcat cu roşu şi cu alb... Şi acum, de sărbători, ce se întâmplă în magazine…! Mă duceam să cumpăr şi eu cartofi şi ceapă şi trebuia să stau mult la coadă: toată lumea cu mormane de mărfuri şi de mâncăruri în cărucioare. Ba încă am văzut că la Biblioteca Congresului, înainte de Crăciun există un fel de training al funcţionarilor de acolo: intelectuali dintre cei mai buni vin ca să-i înveţe pe cumpărători cum să nu se streseze de Crăciun. Adică să nu-şi pună problema ce să dea fiecăruia, fiindcă fiecare om se va bucura… Iar dacă constată că au cumpărat un dar pe care şi altul l-a mai dat aceluia, să nu se tulbure, să nu intre în depresie nervoasă, că toate sunt bune şi anul viitor o să-i facă alt dar… Sau dacă nu-ţi mai permiţi să-i dai un dar, du-te şi restituie-l, că ţi-l primeşte. Cred că unui român nici nu-i vin prin minte asemenea idei…

Învăţaţi din aceste sărbători nu aspectul comercial, nu să dai un dar cât mai scump unuia! Poţi să-i dai darul cel mai scump, dacă n-ai pus dragostea ta în acel dar, nimic nu este! Mă uitam la copii în casele in care intru: sunt zeci şi sute de jucării. Copilul nici nu are timp să se joace cu toate, nu are timp să facă afecţiune. El nu iubeşte nici o jucărie. Dacă face zgomot, o pune să facă zgomot. Dacă merge, o pune să meargă. Dar nu are afecţiune. Sufletul lui este rece. Noi creştem în felul acesta nişte copii cu suflete moarte. Mă gândesc câtă dragoste puneam noi într-o jucărie de lemn pe care ne-o făceam noi, sau ne-o făceau alţii mai mari, şi care un an de zile era jucăria noastră! O iubeam şi o comparam cu a celorlalţi şi spuneam că a mea e mai frumoasă, că a mea e mai nouă, că e mai mare. Jucăriile deveneau lucruri însufleţite de intimitatea dragostei. Şi eram bucuroşi şi fericiţi. Acum copiii iau o jucărie, se joacă o zi, sau nici o zi, dacă îi aduci cincizeci dintr-o dată…

Rupem cu darurile materiale relaţia sufletească. Ca şi cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca şi cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneţi în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El. Că dacă respirăm, respirăm prin bunătatea lui Iisus. Dacă vedem, vedem prin bunătatea lui Iisus. Dacă ieşind afară pot să pun un picior pe stradă fără să mă calce o maşină, fără să cad sau să păţesc altceva, e pentru că Hristos are grijă de mine. Şi are grijă de fiecare dintre noi. El păzeşte copiii, El îmbunează inima oamenilor, El aduce pacea caselor, El ne face adeseori să iertăm. Deşi iertăm cu greu, dar prin El iertăm. Prin El nu mai ţinem minte răul ori răzbunarea.

Iată învăţămintele adevărate pentru sărbătoarea Crăciunului”.

din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

Lucruri mici – Lucruri mari

Luca 16 :10. Cine este credincios in cele mai mici lucruri, este credincios si in cele mari; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri, este nedrept si in cele mari

Acest principiu se aplica atat relatiei cu Dumnezeu cat si relatiilor dintre oameni. Sa nu care cumva sa crezi ca daca nu esti credincios in lucrurile mici in relatiile cu oamenii, o sa fii credincios in lucrurile mari. Sa nu care cumva sa crezi ca daca nu esti credincios in lucrurile mici in relatiile cu oamenii, o sa fii credincios in lucrurile mici sau mari in relatia cu Dumnezeu. Lucrurile acestea sunt strans legate.

Noi avem impresia ca Il putem fenta pe Dumnezeu, putem sa ne acoperim nazurile si mofturile firii, crezand ca Dumnezeu nu vede adancimile inimii. Sunt oameni care au impresia ca lucrurile mici nu conteaza, ei sunt acolo doar pentru lucruri mari. Fals ! Daca nu esti prezent cand este vorba de lucruri mici, marunte, doar nu crezi ca lenea si nepasarea care te face sa nu reactionezi cand este vorba de lucruri mici, o sa plece cand o sa fie vorba de lucruri mari. No way! Altfel Biblia ar minti. Si realitatea arata clar ca oamenii care nu sunt alaturi de tine cand e vorba sa te ajute in maruntisuri, nu se vor deranja sa iti sara in ajutor cand este vorba de lucruri mari.

Credinciosia lui Dumnezeu are o anumita logica, pe care unii dintre noi cred ca o pot schimba, sau ca o pot pacali. A spune cuiva ca il iubesti dar nu te intereseaza sa ii fi alaturi in lucruri marunte, nu esti atent la lucrurile marunte, este doar o vorba in vant. Stiu sigur ca astfel de oameni nu isi vor misca fundul din fotoliu cand vor afla ca ai cazut in groapa, aceeasi lene si nepasare ii va motiva si atunci, la fel ca si acum cand poate le ceri lucruri marunte. O realitate pe care nu vrem sa o acceptam, dar asa functioneaza lucrurile, nici cei care sunt nepasarea intruchipata nu o recunosc, nici cei care au in jur oameni nepasatori, au impresia si speranta desarta ca desi la lucrurile marunte nu le sar in ajutor, poate poate cand o fi ceva mai grav se vor mobiliza si ii vor ajuta.

Dumnezeu a creat omul si stie foarte bine cum merg lucrurile astea, ne-a si spus : Cine este credincios in cele mai mici lucruri, este credincios si in cele mari; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri, este nedrept si in cele mari. Asa ca daca vrei sa devii un om credincios in lucrurile mari, incepe cu cele mici.

Te vei pacali singur crezandu-te un om de incredere si pe care cei din jur se pot baza, daca nu ai ajuns sa fii credincios in lucrurile mici, daca nu ai invatat credinciosia in lucrurile marunte. Dumnezeu stie ca daca cineva Il iubeste din toata inima, va fi atent si la detalii, Dumnezeu stie ca daca cineva va fi superficial in dragostea fata de El, va fi nepasator si indiferent in ce priveste detaliile. La fel si intre oameni, dragostea adevarata se manifesta si prin atentia data detaliilor, pe cand cea superficiala, nu da importanta lucrurilor respective, dragostea superficiala face pe viteazul cum ca ea e acolo doar pentru situatii dificile. Give me a break !

Intr-o zi am murit

De "Ioan Stoenica"

Intr-o zi am murit. Cred ca era o zi de toamna. Trebuie sa fi fost, am simtit toate pasarile plecand din mine, si florile ofilindu-se… Nu erau insa niciun fel de fructe in copaci, poate era totusi iarna. O iarna ce a zacut mult sub stratul subtire de bucurie ce de-acum se topise iar cu totul…

Oare ce gandeam atunci? In acea ultima clipa constienta ce a dus la decizia mortii mele, in ziua dinainte si ziua de dupa ce nu a mai venit pentru mine? Oare a fost un gand sau un sentiment ce m-a impins? As vrea sa fi fost un sentiment. Sa stiu ca mi-am ascultat inima pana in ultima clipa, si mintea mea n-a luat decizii impotriva inimii. Poate totusi a avut si ea ceva de spus… o ascultam si pe ea… mult… Fara ea n-as fi stiut sa separ florile de maracini inainte sa le cresc in mine si nici ca trebuie sa le ud cu o dragoste venita de undeva de sus dintr-un albastru adanc, nu cu rautatea si ignoranta celor din jur. Le-am tinut cu mintea pe o directie din care vantul raului din jur nu batea niciodata sa le rupa. Cat de frumoasa e o floare ce in fata vantului se rupe si se ofileste, comparativ cu una ce se zbate sa-si apere tulpina? Poate doar unele stiu ca toata frumusetea petalelor lor exista datorita a ceea ce trece prin tulpina. Poate de aceea unele au mai multa grija de petale. Ce urate sunt florile care nu stiu… Dar nu exista flori care sa nu stie asta. Doar oameni. Florile sunt minunate toate…

Stiam prea multe, de aceea am murit. Sa intelegi e uneori mai dureros decat sa nu. Mult mai folositor totusi.

Cand am murit din corpul ce-mi era prizonier, m-am eliberat. Asa am crezut. Asa cred si acum, desi s-a simtit altfel. Am simtit cum ceva se duce catre un fund de ocean intunecat ce n-avea sa ma mai doara de atunci… dar inotand spre suprafata nu mai ajungeam la ea, si intunericul nu devenea mai luminos. Din ce in ce mai pierdut de soare si de cer, nu mai gaseam nici cerul si nici pe tine nu te mai aveam sa-mi pacalesti durerea cu prezenta ta prea putin pasatoare. Sa pacalesti durerea… ce pacaleala prosteasca… nici de 1 aprilie nu se fac pacaleli asa naive.

Dadeam din maini haotic intr-o apa ce poate era lacrima, si aerul ce il tineam cu grija in plamani ca sa nu mor cu totul incepea sa se termine.

In celula aceea neagra ce ascundea durerea as fi avut aer, in corpul ce-l lasasem in urma, un aer ce m-ar fi salvat de la un chin pe care nu il prevazusem, si a carui importanta nu conta atunci cand decizia s-a luat singura fara sa-i pot spune nimic. Stiu, a fost si mintea mea acolo. Ea a vorbit, cand inima plangea. Puternica sa realizeze tot ce se intampla, nu a putut sa taca in fata unei nedreptati pe care o constata, vazand mai jos cum stapana ei plange viata afara din mine… Poate daca nu ar fi fost mintea, acum as fi trait inca. Acolo. Ce bine ca a fost totusi. Sa traiesti pe fundul unui ocean ce nu cunoaste decat intuneric cand inima ta nu poate bate fara cer, e o alegere pe care un singur lucru in lumea asta te poate impinge sa o faci… Eu nu gasisem acel lucru. As fi ramas acolo, caci n-as fi fost eu mai important…

Pluteam.

Uitasem cate feluri de a pluti exista. Poti pluti simtind frica, poti simti bucurie si dragoste, sau poti pluti simtind durere. Oricum ar fi, nu poti controla sentimentul, caci nu ai nimic de care sa te agati, nu e nimeni sa-ti intinda o inima. Plutesti. Dai din maini si din picioare dar asta schimba doar pozitia, nu si faptul ca plutesti. E ca si cand ai cadea din avion. Poti sa te bucuri stiind ca ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Poate sa-ti fie frica stiind ca nu ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Sau poti cadea fugind de flacari, si vantul nu va stinge focul, si prabusirea poate-ti va parea salvare, de-aceea sari… Cand avionul arde si cu el si tu, nu iti ramane decat sa sari, oricum se moare intr-o zi. Dar cel putin asa mai prelungesti o clipa… viata sau durerea, prea putin conteaza, stiind ca-n avion de tine-o minte rade. Dar mai presus de asta, in focul ce te arde, in tine cine rade? Mai e ceva ce ar putea zambi, gandind la tot ce-a fost candva? Sau poate… prea putin a fost ca sa poti zambi. “Am facut multi bani la viata mea… am fost la multe petreceri, am avut multe masini si case, multe femei si multi prieteni cu care ma distram si care tineau la mine… da… pot sa mor zambind!” Eu nu avusesem si nu facusem nimic din toate astea…

Si zambeam… muream si zambeam, pe buze si in suflet, caci stiam ca moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar fi putut sa mi se intample. Cel mai rau il traisem atat de mult timp inainte de eliberare. Si-apoi si dupa… Moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar putea sa se intample… Nu… Dar lumea nu stie, caci nu a trait nici moartea si nici viata indeajuns, ca sa le simta in fiecare celula a unei inimi mult prea pline de un dor in care s-ar ineca Pamantul…

Dar cand eliberarea devine moarte, e mai trist… caci n-ai scapat de ceea ce te urmarea, ci doar de cel ce provocase asta! Poate ca lasi in urma dusmanii ce te-alearga, au obosit sau poate ca nu le mai pasa, dar dupa tine latra, cu dintii ascutiti, dulaii ce dusmanii i-au aruncat spre tine. Si fugi, si padurea ce-o iubeai devine acum prea deasa, si crengile si frunze te biciuesc pe fata, si pare ca padurea cea plina de iubire, ramane acuma goala, cand altceva pentru tine e mai important ca ea. Si cainii te alearga si nu-ti vor pierde urma, si nu mai poti atunci decat sa te opresti sa lupti. Dar cum sa lupti, ti-e frica! Ascunde-te de ei, afunda-te-n padure, prefa-te ca nu sunt, ca au murit pe drum, c-au renuntat la tine, iluzii! Sunt undeva in urma… sau poate chiar in tine… Ai sa-i revezi candva. Ignora-le latratul infundat… degeaba… Poate latrau de dorul unei vorbe calde. Tu fugi…

In scorbura aceea parea sa-mi fie bine, as fi ramas acolo si-o ora si o viata, stiind ca pentru oameni, numai atat conteaza. Un loc cu tot confortul, cum era pentru mine pomul, un loc ca sa muncesti, sa ai ce sa mananci, asa cum pentru mine padurea devenise birou cu aer conditionat ce nu avea sa-mi dea niciodata dureri de spate sau de cap. Excursii si cadouri, cumparaturi si masina, distractii si distractii, “fun fun fun” (un vis adanc?), le aveam pe toate mai mult decat ei… Padurea era mare, un urs mi-era masina, cadouri flori o mie si-un con dintr-o poveste si lacul sub cascada si raul si padurea si tot in jurul meu erau distractii si bucurii si bani ce nu-mi dorisem niciodata de cand realizasem… Le-aveam pe toate, mai mult decat toti cei ce ramaneau in urma, le aveam caci luptasem nu sa le castig pe ele, ci sa ma castig pe mine! Nu-mi construisem casa, ci mintea, nu luptasem pentru bani si excursii, cadouri si petreceri, ci suferisem ca inima sa-mi fie libera, si libera imi devenise.

Si aveam tot ce imi doream, nimic din ce-si doreau cei multi si care pentru mine nu insemna nimic, si eram liber, si nu era nimic pe care lumea sa il aiba si eu sa simt un acru gandind ca n-am si eu… Acolo aveam tot. Si am plecat mai departe plangand, pentru ca in acel TOT pe care il aveam, nu avem nimic din ceea ce mi-ar fi umplut acel gol… Oare trebuie neaparat intai sa ai ca apoi sa iti dai seama ca altceva te face fericit? Si ce faci daca-ti dai seama dinainte? Mergi inainte sau schimbi drumul spre mai tine? Si-am renuntat si la padure si la flori si la cascada si la rau, si n-am plecat spre un birou mai mare nici spre prieteni ce in gandul meu m-ar fi facut sa spun “in fata suferintei suntem cu totii singuri…” Si-am renuntat la tine si la tot, caci nu te aveam nici pe tine si nimic din ceea ce iubeam in mine si in jur…

Si imi doream atat de putin ca sa fiu fericit, dar putinul acela… pentru oameni era mai mare decat Lumea si atunci credeau ca nu se poate sa il ai. Si uitau ca de fapt e vorba sa-l oferi… Ce mic trebuie sa fii sa vezi dragostea asa departe… Departe, nu mare… Ce mare trebuie sa fii sa iti dai seama ca “enorm” pentru tine e ceva normal, si “normalul” lor pentru tine e ceva minuscul. Cata credinta trebuie o inima si-o minte impreuna sa creeze, sa iti dea forta sa alegi moartea mai bine decat sa renunti la vis sau la credinta, sa ai putere sa fii TU oricat de mult te doare asta, sa poti SA FII cand toti in jurul tau se multumesc sa FACA… sa poti sa mori pentru ceva mai mare decat ce-i in jurul tau, si intr-o zi, sa mori pentru ceva mai mare decat tine. Pentru ce mori azi daca te calca o masina? Pentru ce traiesti? Ce mica-i moartea comparativ cu viata… si oamenilor le e mai frica de moarte decat de felul cum traiesc, si moartea le patrunde mult mai adanc in suflet… Amar…

Trecusera cateva stele pe langa mine cand mi-am amintit ce se-ntamplase.

Stiam prea bine cine sunt, si eram eu, nu altii ce vorbeau prin mine cu ganduri adunate din prejur… Ca sa renunt la mine devenind ceva ce niciodata nu-mi doream, ceva mult prea departe de-o lume ce-o iubeam, de-o inima cu aripi si-un suflet plin de cer, ar fi insemnat o moarte mai lunga si mai dura, decat aceea lenta ce te chinuie cativa ani. Si am ales sa mor o moarte mult mai trista, puternic sa aleg durerea in locul unui compromis si mii de bucatele rupturi din al meu suflet, in locul unui corp robotic ce-ar fi luptat vesnic, pentru ceva minuscul, comparativ cu EA…

N-am stiut sa apreciez? Ce, durerea? Ce usor e sa vorbesti si vorbele sa nu aiba continut la o simpla analiza. Am stors in mine fiecare picatura de suferinta si un pahar prea mare l-am degustat din plin, lasandu-i gustul acru prin sange sa imi curga si-o inima golita, umpluta de venin… Si n-am dat inapoi la prima lovitura, nici la a doua nici cand in spate caram singur provizii mult prea grele pentru acel pahar, dar inima aceea… nu mai era a mea sa o pot tine-n mine. Si am murit atunci, plecand cu golul meu si cu paharul plin, o ultima amintire, o legatura trista, in inima un spin… Ce dulce-i suferinta cand in ea se-ascunde tot ce-ai avut frumos, si-i trist ca pentru-a merge inainte, trebuie sa-o tii cu tine, caci e o punte spre ce-a fost! Cand suferinta-i toata dragostea ce-o ai, si-i mult mai multa dragoste decat a celor multi, inveti sa apreciezi mult suferinta… si ea atunci ajunge sa te-nvete multe… Dar cine sa stea sa o asculte? Fugiti de ea micuta… nu-i de mirare ca dragostea e cum se vede in jur. Nu se vede. Oare daca nu se vede, inseamna ca e totusi acolo? Cui ii pasa? Fiecare cu dragostea lui, tu stii mai bine cat cu-adevarat o ai. Minte-te acum.

Si care-i diferenta pe care un copil o poate face uitandu-va la voi printr-un geam cu vizibilitate in sens unic, creat de minti prea ocupate sa lase ochii sa il vada? Prea putina informatie ca sa cunosti un om de la distanta, si criticati copilul ca prefera sa-si faca temele decat sa se joace cu voi, considerand ca va judeca prea aspru fara sa va cunoasca… Dar el simte… si tu esti cel ce esti in tine, si ce se vede esti tot tu! Doar atat in ochii lui, caci unde sa se uite sa te vada mai bine? Tu nu te joci. Tu nu te joci, nu… Cand vrei sa mergi cu bicicleta si vezi o minge stand pe un trotuar, prea putin conteaza ce-i inauntrul mingii, cand ea din start se vede, nu-i bicicleta ta… Dar nu-i nimic, mai sunt si alti copii, unul poate va ramane. Iti va-nvata si meseria si drumul. Producatori cu totii, si nu-i nimic din ceea ce faci ce n-ar putea face si cel de langa tine.

Fusese un camion. A trecut. Si-n urma lui, bicicleta sfaramata, si mingea rade inca intreaga. Cu-acelasi gol interior. Si catre cine mergi atunci? La ce mai e buna o bicicleta rupta de durere, cand ai putea mai bine s-alegi un compromis? Mingea nu-i bicicleta, dar cel putin te poate face sa simti ceva mai bun, caci in acel moment, in ochii ei si-ai unora, mingea-i de preferat! Cat de mult iubeai bicicleta? Las-o pe drum, nu te mai uita la ea, iti va fi mai usor asa…

Si joci uitand de bicicleta un joc ce nu-ti doreai nicicand in vise, dar visele-s pentru copii, realitatea-i mult mai dura, si viata te invata sa-accepti ceea ce vine, nu sa te lupti cu forta pentru ce iti doresti, caci tu oricum nu stii ce vrei… Si uneori in lupta asta se-ntampla inima sa planga, e ea ce mana mintea-n lupta, ca faci ce simti, dar si gandesti, nu doar gandesti si faci apoi, ceva ce prea putin se simte-n noi… Si lupti si doare si mai si mori, si-apoi un singur lucru face diferenta… Momentul cand realizezi ca dragostea era in tine, nu in altul sau in afara, si tot ce simti pleaca din tine, si nu-i nimic in celalalt sa nasca asta-n tine, e totul in tine, si-n tine esti si tu, cel ce traiai candva. Si-apoi lipeste bucatile rupte de tine sau de noi, de altii sau de ploi, doar tu o poti face! Nu unul nou ce-ai vrea sa vina sa te surprinda, aratandu-ti ca viata-i mult mai mult decat ceea ce tu traiesti in acea uitare fortata de-o frica atat de lasa…

Si-apoi o singura durere ramane de trecut… ******* **-* ******* ** ****** ******** * **** ** ** *****, ** ** ** *****. Si apoi vei fi liber. Sa iubesti… sa mori…

…

Intr-o zi am inviat. Multumesc Doamne pentru moarte…

Toți oamenii sunt speciali și toate momentele sunt deosebite.