Lupta dintre bine si rau

Lupta dintre bine si rau.


Oamenii cred ca viata lor este un bun personal. Viata nu este nici pe departe asa ceva, viata este o scoala. Pentru cei care il cauta pe Dumnezeu am un sfat: nu-l cautati ca este chiar aici in fiecare dintre noi. Toti avem in noi o parte buna si una rea care se confrunta in fiecare clipa a vietii noastre. Destinul ne este scris cu mult inainte de a ne naste. Venim pe aceasta lume cu el destinul pe care nu-l putem sterge sau schimba. Venim cu un spirit inocent ca sufletul unui copil si chiar daca avem in noi dorinta de al pastra nu avem cum pentru ca nu suntem singuri. In jurul nostru traiesc alti oameni fiecare cu destinul sau; pe cei de aproape noi ii schimbam sau ei ne schimba pe noi. Fiecare persoana pe care o intalnim cu care intereactionam are un rol in viata noastra asa cum si noi avem unul in viata lor. Impotriva supararilor vietii, a nenorocirilor el ne-a trimis un singur ajutor, speranta de mai bine, cea care atunci cand este incarcata de noi cu putere ne da ideea ca ne putem croi o viata minunata de unul singur si uite asa cand o ducem bine uitam de El, credem ca totul ni se datoreste. Nu este adevarat, El ne da tot ce avem bun si rau pe aceasta lume ne da binele pe care l-am facut intr-o alta viata si de asemenea raul pe care l-am savarsit. Aceastea doua se bat continuu in noi raul si binele in fiecare clipa a vietii noastre. Din pacate de cele mai multe ori raul invinge pentru ca noi avem multe necesitati, necesitati ce apar din cauza faptului ca suntem intrupati ca avem un trup. Aceasta este pedeapsa noastra, suntem nevoiti sa muncim sa-l hranim sa-l imbracam etc. De aici apare necesitatea de a avea bani de a avea o slujba si nu are importanta cat avem vrem mai mult si mai mult. Ne inraim ne furam unul pe celalalt ne ucidem cateodata uitam din lipsa de timp ca suntem aici sa ne hranim partea cea buna din noi si in cele din urma murim cu o povara karmica mai mare decat cea pe care o aveam la nastere; si daca ne-am opri ar fii bine dar tot acea parte rea din noi creaza necesitatea reancarnarii a unei noi vieti a unei noi sanse pe care marea majoritate o pierdem iar si iar. Opriti-va sa faceti rau, daruiti bucurie si incercati sa opriti acest dans al vietii si al mortii. O viata decenta poate avea oricine si mai mult de atat nici nu avem nevoie. Lupta pentru bani si putere a ucis destui, viata este scurta bucurati-va de ea si ajutati si pe cei din jur sa o faca. Dumnezeu este in noi si imprejurul nostru in tot ceea ce inseamna viata. Protejati viata, fiti buni si ii castigati dragostea iertarea pacatelor si viata vesnica. Fiti rai si egoisti si nu castigati decat o alta viata in care sa platiti tot raul pe care la-ti facut; si asta nu pentru ca El va uraste ci pentru ca va iubeste si vrea sa va dea o alta sansa. "Dumnezeu este in voi si imprejurul vostru. Ridicati chiar si numai o piatra si il veti gasi" - acest lucru este scris in Evanghelia lui Petru din pacate una dintre evangheliile interzise de biserica romano-catolica.

Si ti se pare normal sa pierzi acea persoana?!?

Sa pierzi acea persoana pe care candva o iubeai si inca o mai iubesti; acea persoana pentru care te dedicai zi de zi; acea persoana care pentru tine inseamna totul; acea persoana care cand zambea iti arata ca viata e frumoasa si merita sa fie gustata din plin; ca nimic nu este imposibil; ca totul este posibil cu si datorita Ei; iti aduci aminte de plimbarile in noapte; plimbarile prin parcul vostru; plimbari ce treceau cu viteza luminii; plimbari care ii ofereau sufletului placeri intense; plimbari ce te faceau sa uiti de tine si sa te gandesti numai la ea; plimbari in care ti-ai fi dorit ca timpul sa stea in loc iar tu sa-ti opresti pasii si sa te uiti doar in ochii ei, sa-ti vezi viitorul, sa te vezi pe tine si sa iti spui: "v-a fii mereu a mea"....chiar daca stiai ca asta nu se va intampla, iti amintesti betiile cu ea, cand radeati ca doi prosti fara motiv dar era minunat, era ceva special pentru voi, era momentul vostru, iti amintesti placerea cu care privea stelele, iti amintesti de ea, iti amintesti acele seri pe plaja, berea de dinaintea baii in marea sclipitoare, marea batuta de razele lunii rosie si rotunda, tigarea de dupa ...; iti amintesti cum urechile tale prindeau doar hohotele ei de ras, cum ochii tai vedeau doar surasul ei, cum mana ta simtea doar pielea ei fina, cum inima ta batea de 10 ori mai tare si cum buzele tale le mangaiau pe ale ei, apoi asculti melodia care va linistea pe amandoi, melodia voastra, o asculti si te gandesti ca tu nu meriti sa treci prin aceste chinuri, sa simti durerea asta, te gandesti la greselile pe care le-ai facut, te gandesti ca inca ai mai putea sa schimbi ceva, te gandesti daca si ea se gandeste la tine, te gandesti oare cum se simte, oare cu cine si unde este, oare face lucrurile pe care le facea cu tine, oare se distreaza, oare ii este dor de momentele cu tine si daca ii este, oare vor reveni acele momente; deodata realizezi ca te afli in "the spot" locul vostru, locul unde va simteati in siguranta, feriti de lumea de afara, erati doar VOI: tu, ea, muzica, stelele, luna si intunericul perturbat de aceste corpuri ceresti. Incep sa iti dea lacrimile, te simti ca o "muiere" dar te simti mai bine daca plangi, simti ca dai tot veninul afara, simti ca va exista un nou inceput, speri ca durerea sa se piarda, speri ca va veni si ziua in care vei realiza ca ea pentru tine nu mai inseamna nimica, nu va mai fi decat o amintire, o amintire de "amuzament" si nu una dureroasa cum este acuma, speri ca vei gasi pe cineva care sa iti acopere durerea dar parca chiar si acele care te vor nu te pot avea pentru ca tu inca mai SPERI la ea, ti-e frica sa fii vazut cu altcineva de mana pe strada, ti-e frica de ochii ei, chiar daca stii ca nu vei mai fi cu ea, inca mai speri, ochii ei te inspaimanta si in acelasi timp te fac sa visezi, suflet nefericit cat ai plans, cat ai suferit, uita tot ce te-a ranit, uita tot ce ai iubit, dar nu uita sa iubesti din nou, sa iti aduci aminte de fiecare iubita, sa nu o uiti, sa nu o regreti si sa-ti aduci aminte cu placere de ea, sa te gandesti la clipele frumoase si sa nu repeti greselile, sa tii minte ca poate va urma una si mai buna, cu mai multe momente de fericire, nu va fi la fel, nimic nu va mai fi la fel dar calea dragostei ti se va lumina si vei simti din nou ca traiesti, vei simti iubirea, chiar daca stiu ca nu ti se pare normal sa pierzi acea persoana pe care ai iubit-o atat de mult, acea persoana la care te gandesti in momentul asta si inca o iubesti si inca speri; stinge tigarea, lasa fumul sa se risipeasca la fel ca si dragostea ta pentru EA!

Când iubirea vă face semn...

„Când iubirea copleşitoare vă face
semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent
grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă
Cuprinde cu aripile ei angelice,
Supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i
v-ar putea răni.

Iar când iubirea transfiguratoare
vă vorbeşte
Şi o simţiţi profundă şi divină,
daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea
să vă sfarme visurile himerice,
Asemenea vântului de miazănoapte
care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice,
Precum vă face să creşteţi mai repede
Şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă reteze uscăciunile
Şi să vă distrugă cât mai repede
Răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică, îmbătaţi de
Bucurie, până la înălţimea voastră ideală,
Alintându-vă cu o dumnezeiască
Gingăşie ramurile cele mai fragile
Care freamătă în lumina soarelui
Infinit al iubirii,
tot la fel ea va răzbate
ca o miraculoasă forţă purificatoare
până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu,
Ea vă seceră, niciodată întâmplător,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură pentru a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii voastre
Vă frământă până ajungeţi supuşi,
divini şi puri
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate acestea şi multe altele
vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca astfel să vă puteţi cunoaşte
pe deplin tainele inimii şi să deveniţi
o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte Iubirea.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism
şi meschinărie, suspiciune sau teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea
dragostei care permanent vi se dăruie
fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi,
fiind înfrânţi, goliciunea
şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi
şi singuri în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde,
dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge,
dar nu cu toate lacrimile voastre
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul
iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu
ia energia sa atotputernică, divină şi
misterioasă decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea
niciodată să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie.
Fiindcă iubirii adevărate îi este de ajuns
iubirea infinită, sublimă şi transfiguratoare
Când iubiţi nu trebuie să spuneţi
„Creatorul este în inima mea”,
ci mai degrabă ”Eu sunt acum topit
de iubire în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri
drumul iubirii, fiindcă iubirea,
dacă o meritaţi cu adevărat,
vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât
aceea de a se împlini prin totală iubire.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca acestea să fie:

Să te topeşti de iubire în tot şi să devii
izvor de iubire divină ce susurul în
noapte-şi cântă;

Să cunoşti adeseori durerea prea marii
duioşii;

Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea
iubirii;

Să te trezeşti în zori, cu inima mereu
înaripată şi să înalţi plin de recunoştinţă
mulţumire pentru încă o zi de iubire;

Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;

Să te întorci împăcat şi debordând de
fericire acasă la ora amurgului;

Şi apoi să adormi înălţând din inimă o
rugă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să
ai un cântec de laudă.”

La despartire

Nu-i cere cadourile inapoi. E atat de meschin. Mai poti rememora fericirea mandra pe care ai incercat-o cand i le-ai oferit? Daca faci asta, n-o sa ramai cu nimic. Nici macar cu amintirile. Acum, poate ca iti vine s-o omori. Si sa te omori si pe tine. Milioane de feluri in care ai putea s-o ranesti. Niciunul dintre ele n-o sa-ti astampere setea. Sa ranesti femeia care ti-a ciopartit sufletul e ca si cum ai bea zeama de varza in desert. Dupa prima inghititura nu-ti va mai fi de ajuns un butoi intreg.

Demnitatea in suferinta pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisa. Ustura si curatza.Nu incredinta prietenilor tai povestea voastra. Ei te iubesc neconditonat si-ti vor face dreptate aruncandu-i vorbe de ocara. N-au fost in patul vostru cand ea-ti furnica spinarea cu o singura atingere. N-au fost nici cand iti lingea ranile provocate de razboaie sau batalii cotidiene. N-au fost in casa sufletelor voastre. S-au invartit in jurul ferestrelor aburinde in spatele carora voi doi erati unul, sarbatorind un Craciun cald. Si atunci? Ce rost au ei?

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

In definitiv, cu cat vei ridica un zid mai inalt in jurul tau cu atat va fi mai bun cel care-l va sari. In cazul de fata, o alta femeie. Deschide-te oricui, fara oprelisti si curtea iti va deveni curand talcioc. Odata insa, zidul suferintei ridicat, vanatorii de chilipiruri care se vantura prin targurile suferintelor impartasite, se vor fi imprastiat care-ncotro.

Apoi, dupa un timp, va veni o EA, destul de nebuna si vanjoasa, la fel de singura si abatuta ca tine si se va catara pe zid. Pana sus de tot. Si te va gasi acolo in curte, nefacand nimic, si se va uita la tine cum tai frunza la caini si nu mai speri sa fii gasit. Si ziua aia, va fi ziua unui nou inceput:

Pentru ca, de atata tacere vei fi uitat sa vorbesti, de atata liniste vei fi uitat ca poti sa auzi, de atata plictiseala vei fi uitat sa razi si de atata singuratate vei fi uitat ca esti singur si ca asta poate sa se termine. Cocotata pe zid, fata-ti va zambi si se va da jos la tine si-o sa te invete din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o sa te invete: ca peste ceva timp, vei suferi din nou si-o vei lua de la capat, dar al naibii sa fiu daca nu asta ne e scris pe pamanturile astea pe care le semanam ca sa le culegem, o data pe an.

Al naibii sa fiu, daca ai nevoie de cineva ca sa suferi si mai apoi sa te vindeci…

Trăim in propria "agonie"

El era tanar. Se plimba cu ea prin parc si nimic altceva nu mai conta in acele momente. Stia cum sa se poarte cu lumea si lumea stia cum sa se poarte cu el. Lumea in esenta, nu doar oamenii… Pas dupa pas, pe carari facute printre flori, printre copaci, pe sub nori albi si cerul albastru, in aerul naturii, inmiresmat cu odorul minunilor colorate din mijloc de primavara. Erau numai ei si se bucurau de fiecare clipa. El simtea totusi o amorteala ciudata, o durere in piept si o caldura brusca. Peste toate, parca cineva il tragea usor in sus. Ridica privirea spre eter si-i venira in minte, rand pe rand, amintiri, chipuri, sentimente… Ea il privea si nu putea sa spuna nimic. Timpul parca s-a oprit putin in loc.
Undeva sus, peste norii nostri si alte ceruri vazute si nevazute, in tron statea un batranel. Stia bine ca jos era haos. Nu a iesit chiar frumos exercitiul sau din urma cu doua mii de ani si de atunci, lucrurile s-au tot stricat. Cu o mana sprijinind capul greu, batranul privea in golul ce-i umplea universul. Dupa cateva secunde, ii vine o idee. De langa tron, apuca o lanseta cu fir lung si tinteste printre norii sai. Ai fi zis ca la intamplare. Carligul coboara prin gol, prin vid, printre stele. Ajunge la norii nostri si trece de ei. Se duce intr-un parc, in mijloc de primavara…
In spatele lui, carligul se opri la cativa milimetri de ceafa. Caldura deveni tot mai prezenta si parca trupul mai avea putin si ii lua foc. Sus, batranelul auzi doi clopotei din aur. S-a prins ceva! Trage cu putere, se lupta, transpira, mainile il dor. Prada e tanara, legaturile sunt puternice. Infasoara firul pe tambur si parca nu se mai termina. Cu chiu cu vai, l-a adus in sfarsit langa el..
Jos, trupul pustiit se prabusi intr-o clipa. A ramas intins pe covorul verde, printre flori, sub cerul albastru. Ea era tot acolo, in neputinta sa faca sau sa spuna ceva.
Sus, batranelul aduce pretioasa captura aproape. Apoi striga la un domn asezat langa o poarta:
-Mai Petre, il vezi cat e de frumos?
-Toti sunt asa, Maria Ta. Sau ma rog, ar trebui sa fie...
-Nu stiu de ce, dar eu ii fac cum trebuie si toti se strica acolo jos, Petre.
-Stiu, dintre ei vin si eu. Asta e natura omului.Viata i-a fost oferita ca prin minune si isi cam bate joc de ea. Cei buni se ratacesc prin multimi si se contopesc, vrand nevrand cu ele. Cei rai formeaza multimile.
-Imi cer zilnic mii de lucruri, prietene. Unii vor bani, altii copii, altii sanatate. Vor sa ia examene, sa treaca interviuri, sa se uite o anumita persoana la ei, sa castige o echipa... Primesc miliarde de ganduri in fiecare secunda si incerc sa ma impart cumva ca sa-i satisfac pe toti. Iar cand capata ceea ce au cerut, putini stiu sa spuna multumesc...
-Cand te gandesti ca la inceput i-ai facut dupa chipul si asemanarea ta! Cand te gandesti ca apoi, dupa ce i-ai vazut pe ce cai apuca, ai trimis si pe cineva sa-i indrepte. Nici nu are rost sa spun mai multe.
-Vezi tu Petre, cand esti prea bun strica. Dar asta e poveste veche. Am una noua: povestea pescarului de suflete.
-Pescar de suflete? Te plictisesti, Maria Ta?
-Ba din contra. Dar mi-a venit o idee. Petre, tu stai la poarta de doua mii de ani. Te vad tot mai obosit, cu atatea suflete implorandu-se de tine. Eu cunosc mai bine toti oamenii. Mi-am facut dintr-o bucata de nor, o lanseta de aur, cu firul lung si carligul ascutit. Odihneste-te langa poarta amice si lasa-ma din tron sa fac un experiment. Lasa totul pe mana mea.
-Prea bine. Pescarul are si o captura, vad. Cine e norocosul?
- Vom vedea in scurt timp daca e norocos ori ba.
-Cum asa?
-E drept ca cine ajunge aici langa mine se poate numi norocos. Doar a scapat de acolo, de jos. Dar eu, Petre, fac un experiment. Intreb pestele daca vrea sa se intoarca in apa sau sa ramana aici...
Batranul face semn cu mana ridicata catre trei ingeri si sufletul ii este adus in fata.
-Te-ai lasat greu, baiete. Am transpirat tot tragand la tine. Pai e frumos?
-M-am vazut tot mai mic. Pe ea, la fel. De ce? Am gresit cu ceva?
-Din contra. Petre draga, zii tu, a gresit baiatul cu ceva?
-Sa fie multumit ca i s-a dat lui primul sansa asta!
-Despre ce sansa e vorba?
-Vezi tu tinere, pana acum fiecare isi traia viata dupa cum voia. La capatul drumului, oricat era el de lung, Petre ii intampina pe toti. Unii intrau, altii nu. Acum, il las pe domn sa mai stea locului o clipa si simplific lucrurile. Din cauza asta te-am adus aici. Stai linistit, timpul e oprit jos. Din cauza asta ea nu face si nu spune nimic. Nu se poate.
-Nu inteleg. De ce am ajuns aici?
-Voi pescui, rand pe rand, toti oamenii. Ii voi scoate din carcasele lor si-i voi aduce langa mine, intrebandu-i daca vor sa ramana acolo sau sa stea aici. Ce e atat de greu? Uitati de iad sau alte tampenii. M-am ingrozit de ce se intampla jos si dau tuturor sansa sa stea in spatele portii lui Petre. E clar acum?
-E cat se poate de clar, dar sunt pus in fata unei alegeri grele. Lumea ma infioara asa cum a ajuns sa fie. Cu ea totusi, nu-mi pasa de nimic. Eram doar noi. Numai pentru ea m-as intoarce si pentru nimic altceva. Daca o sa decid sa stau aici, ce se va intampla pe pamant?
-Mascam noi cumva. Un infarct, o hemoragie interna, un accident vascular cerebral. Stai fara griji. Ambalajul conteaza prea putin.
-De data asta ma intorc! Imi pare rau... Abia astept sa fiu iar cu ea. Trimite-ma jos!
-Cum doresti...
Cei trei ingeri elibereaza sufletul si acesta revine in trup. Tanarul deschide ochii, luand o gura uriasa de aer. Ea se sperie putin si-l intreaba ce a patit. El ii spune ca a calatorit pe undeva si e bucuros ca s-a intors.
-Esti cam ciudatel, ii arunca fata.
-Si eu te iubesc, ii spune el cu ochii nemiscati.
De sus, batranul si Petre privesc cu interes scena. Apoi se pun iar pe treaba. Pe pescuit, mai bine zis.
A tras rand pe rand toti oamenii. Putini din cei buni, poeti, artisti, muncitori simpli, pictori sau de orice fel si nelegati cum trebuie de lume, au ramas dincolo de nori. Cei rai, avizi dupa putere, bani si gust, s-au intors negresit, ignorand pana si raiul pentru avutiile de jos. Au ramas oameni buni, legati de vreo pasiune sau o iubire, amestecati printre cei rai. Lumea s-a schimbat prea putin...

-Iar am cam dat-o-n bara, Petre.
-Ma-ntorc la poarta, Maria Ta.

Ce s-a intamplat?

In ultima vreme am ajuns la concluzia ca viata nu e ca in filme. Poti visa, poti spera, dar visele si sperantele se vor intoarce intotdeauna sa te traga de maneca si sa iti spuna ca inca nu s-au implinit. Implinirea e nirvana viselor. Si daca nu te simti in stare sa le implinesti, mai bine nu le faci. Ca se razbuna.

Azi vorbesc in dodii. Poate ca pana la urma m-a pus pe ganduri cartea pe care o tot rasfoiesc in fiecare seara. Am inceput sa ma gandesc la oamenii de pe la inceputul lumii moderne. Si imi dau seama, pe masura ce citesc, de multe lucruri pe care nu le-am inteles niciodata.

Nu sunt deloc diferit de acei oameni. Nici eu nu stiu incotro ma indrept. Nu am o directie precisa. Stiu doar ca traiesc. Ce am in plus fata de ei este sacosa de prejudecati care ma atarna greu in spinarea mea. De cand ma trezesc dimineata pana cand adorm. Judec lucrurile si oamenii in functie de experientele pe care le-am avut inainte in situatii similare. Imi fauresc experientele in functie de orgoliul si puterea mea. Imi las orgoliul liber si astfel imi duc viata fara sa ma pot opri.

Cand iubesc, o fac de parca as fugi de cineva. Am ajuns sa cred ca de cele mai multe ori, reusesc sa ma indragostesc doar de mine. Ceilalti au prea multe defecte. Si nu mai am nici timp si nici curaj sa ma las mintit. Ultima data cand mi s-a intamplat, am constatat ca dragostea e cel mai prost doctor din lume. Nu foloseste medicamente, pansamente, unguente si nici nu reusesti niciodata sa te vindeci dupa ce ai cunoscut-o.

In lumea mea, oamenii au inceput sa se imparta in mai multe tabere. Cei pe care ii respect, cei pe care ii dispretuiesc si cei care imi sunt indiferenti. In ultima vreme, am tendinta sa pun tot mai multi oameni in ultima categorie. Despre femei, nu mai am nicio parere. Au viata lor si nu ma implica pe mine.

Traiesc intr-un carusel continuu. De cate ori ajung sa cred ca mi se va intampla ceva, lucrurile reusesc sa se intoarca pe dos. Am zile cand simt ca toate sunt bune si zile cand cred ca nimic nu ma poate scapa de la dezastru.

Daca stau sa ma gandesc, mi-e greu sa dovedesc acest dezastru. Ce s-ar intampla daca as ajunge acolo? De unde stiu ca n-am ajuns deja? Poate ca asa sunt toate esecurile care conteaza. Parsive. Te agata hulpave si ce prind in lumea lor si tu, ca un naiv, nu iti dai seama de nimic.

Probabil ca azi am avut o zi proasta la birou. Am vorbit cu multi oameni, am primit multe onoruri si totusi, ma simt ca un rahat. Nu stiu de ce. Probabil ca asa ma simt de multe ori, dar nu imi dau seama. Am facut vizite, am intalnit multi oameni. Si am vorbit mult. Uneori, prefer sa vorbesc ca sa nu fiu nevoit sa ascult. Si stiu atatea amanunte incat il pot fascina pe celalalt cu vorbaria mea. Am devenit insa constient de faptul ca vorbind, imi tai calea spre a invata cate ceva de la ceilalti. Oamenii nu mai comunica cu mine.

De fapt, probabil ca toata lumea pe care o cunosc sufera de aceleasi defecte ca si mine. Am ajuns sa vorbim mai mult singuri decat sa dialogam cu altii. Vorbim prea des la telefon, la yahoo messenger, cu skype. Si uitam sa vorbim intre noi. Uitam sa ne atingem. Si, incet incet, uitam sa interactionam unii cu altii.

Asa apar oamenii ca mine. Cei care rastoarna muntii dar doar atunci cand ii lasi sa isi faca treaba. Cei care nu suporta comunitatile pentru ca sunt prea timizi pentru viata. Cei care se tem sa vorbeasca intre patru ochi dar adora sa vorbeasca multimilor. Oamenii moderni.

In timp ce ma indrept spre casa, pe trotuar trec oameni pe care ii privesc cu frica. A ajuns sa fie periculos sa te plimbi noaptea cu un rucsac interesant in spate. Oricine poate considera ca ai ceva de pret in el si asa incepe orice talharie.

Si eu sunt la fel ca doctorii. Ei vad boli in toate situatiile, eu vad infractiuni. Si uneori mi-e frica de ele chiar daca nu exista decat in imaginatia mea.

Pe banca pe langa care trec acum doarme linistit un om al strazii. Oare va veni vreodata vremea in care oamenii astia sa fie stransi cu totii undeva? Sa doarma linistiti intr-o casa si nu pe banca din fata blocului meu.

Pe omul asta il stiu pentru ca in fiecare dimineata, oricat de devreme ar fi, sta pe aceeasi banca si tremura. Are in mana o palarie intinsa spre trecatori si spera sa i-o umple cineva de bani. La inceput am crezut ca e ca toti ceilalti cersetori. Ca are un copil destept care il trimite la cersit. Ca da, in fiecare seara, tributul sau cetei care il hraneste.

Dar se vede treaba ca nu e asa. E pur si simplu un om sarac, prea sarac pentru a se mai ingriji de viata lui. Intotdeauna m-am intrebat de ce ne pedepsim viata sa creada toate lucrurile pe care i le spunem noi.

Iar am cutia de scrisori plina de reclame si facturi. Primesc lunar mai multe facturi decat am chef sa platesc. Mai bine mi-ar factura cineva fiecare zi din viata. M-as simti mai sigur, pentru ca asa as sti cat am de platit in fiecare zi. Si, daca as pacali furnizorul sa imi spuna si suma totala, poate as reusi sa aflu cat de mult o sa traiesc. Nu ca m-ar interesa. Dar ar fi amuzant. Sa inseli soarta printr-o greseala tehnica. Haha.

Sunt o persoana timida. Si nu m-am vindecat niciodata de timiditate. Poate ca e una dintre singurele calitati pe care le mai am. In lumea mea, viata e la vedere. E un cantec pe care unii il murmura la betie.

Daca m-as cunoaste mai bine, probabil ca mi-ar fi clar ca traiesc la extreme. Sunt multe zile in care ajung acasa seara si am sentimentul ca am avut o zi buna. Si mai sunt si zile in care simt ca nimic n-a mers bine. Ca ziua de astazi. Si, daca peste zilele bune trec normal, peste cele rele trec din ce in ce mai greu.

Voi cum treceti peste zilele proaste din viata voastra?

Paradoxul infernului şi necesitatea fericirii

Iadul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuşi, deoarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iadul ca fiind neputinţa de a mai putea iubi. Iadul este o stare de spirit. Nu trebuie să mori pentru a ajunge acolo. E de ajuns să simţi otrava lipsei de bucurie, singurătatea împreună cu ceilalţi pentru a spune că începi să simţi iadul. Este starea în care simţi că fiecare nouă zi te dizolvă, îţi topeşte sufletul, făcându-te să simţi amară fiecare clipă. Această subterană a spiritului este locuinţa fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă…

Iadul îşi are însă logica lui! Ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru ,,Cu uşile închise”. Prin gura unui personaj, ne mărturiseşte crezul său: ,,infernul sunt ceilalţi“. Dar chiar şi în iad oamenii au ,,nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-şi întoarce tortura de sine asupra celorlalţi.

Care este de fapt paradoxul infernului? După părerea mea acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalţi, socotindu-te tot tu victima!

Omul este fiinţa ce trăieşte în sfera nădejdii, în sfera posibilului. Oricât de însângerat poate părea orizontul viitorului, mintea sa creează utopia salvării, dar o utopie necesară, izbăvitoare.

Constantin Noica spunea în vremuri comuniste că şi infernul poate fi suportat atâta timp cât paradisul culturii este posibil.

Filosof al disperării, Cioran, cu un picior în prăpastie şi cu un ochi în cer, tentat de sinucidere, nu recurge la acest act, deoarece vede soarele răsărind chiar în faţa sa, în faţa hăului unde voia să-şi prăpădească trupul şi sufletul. Ajunge să afirme că suntem cu toţii pe fundalul unui iad în care fiecare clipă e un miracol! Plămădit din paradoxuri, Cioran, cel care-şi semna scrisorile către mama şi fraţii săi de Paşti cu ,,Hristos a înviat!”, a intuit splendoarea clipei în care parcă totul în lumea asta devine un răspuns afirmativ spus vieţii… chiar acolo, în mijlocul inimii lui pline de întrebări. Dumnezeu răsare cu lumina Sa unde ne-am aştepta cel mai puţin…

Cel ce-şi trăieşte iadul viu fiind, pluteşte dincolo de certitudine şi incertitudine. El doar îşi joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalţi într-o mare a vieţii căreia nu-i intuieşte nici o finalitate. Înoată zi de zi, cu braţele din ce în ce mai moi, până când ajunge să-şi dea seama că tristeţea va dura veşnic, cum ar spune Van Gogh.

Dar ne putem întreba: cum a ajuns omul de mai sus, prizonier în propria persoană? Oare iadul ni se poate ,,întâmpla” şi nouă, celor comozi în caldul simţ comun?

Ei bine, cred că fiecare poate deveni acest om, cred că fiecare persoană poate deveni captiv în propria fiinţă aruncând cheia pe ,,fereastră” fără să-şi dea seama de cele mai multe ori.

Ne condamnăm la infern, ori de câte ori nu avem curajul să fim noi înşine! Ori de câte ori ne reprimăm sentimentele de bine unii faţă de ceilalţi! Nu vi se pare ciudat, că nouă, oamenilor, ne vine mai uşor să admirăm o floare decât o persoană?

Omul începe să trăiască tragedia incapacităţii de a mai admira omul de lângă el, ochii săi plini de mister în care o întreagă lume, un întreg univers se răsfrânge!

De cele mai multe ori ne condamnăm prezentul, îl sacrificăm, de dragul viitorului. Voi fi fericit mâine, părem a spune cu cuvinte interioare: ,,Mai este timp, fericirea o voi trăi”, iar zilele de ,,mâine” se adună şi se tot adună… până când omul, atât de obişnuit cu durerea, cu tristeţea sa, ajunge să creadă că ea este starea normalităţii sale.

Fericirea trebuie trăită azi! Fără a mai privi înapoi. ,,Azi” este timpul fericirii. Dacă fericirea nu o trăim în prezent, riscăm să nu o mai putem trăi vreodată.

O viaţă închisă, plină de regrete, o viaţă trăită după cum au vrut alţii, devine o viaţă care până la urmă este confiscată de alţii. Regretul este incompatibil cu fericirea!

Iadul poate începe să-şi facă simţită prezenţa, atunci când riscăm a spune ,, voi fi … mâine fericit”.

Este absurd să ne prefacem că suferinţa nu există! Dar de multe ori, dacă nu o trăim noi, cădem în ispita de a considera ca ea nu există. În felul acesta, insensibilitatea noastră faţă de cel care suferă capătă dimensiuni greu de imaginat, şi anume: în faţa cuiva care ne povesteşte suferinţa sa, noi să începem să căscăm! Ba să simţim un subtil fior al unei somnolenţe pe care o mascăm politicos.

Oamenii care lucrează la program opt ore sau de cele mai multe ori chiar mai multe, semeni de-ai noştri, pentru care sărbătorile înseamnă mai multă sare pe rana singurătăţii şi a foamei lor, boala, insensibilitatea, banalizarea răului, toate acestea sunt realităţi crude de care nu trebuie să facem abstracţie.

Care este rolul intelectualului faţă de suferinţele mai sus descrise? Rolul său poate fi dublu: fie să descrie în literatura pe care o construieşte despre acest rău social dar şi să sensibilizeze conştiinţele adormite, fie să facă un exerciţiu pe care îl voi descrie acum. Ispita de a se ascunde după paginile unui roman, pentru a nu trece prin experienţa căscatului în faţa suferinţei semenilor, trebuie depăşită, aş zice eu astfel: ce ar fi, dacă fiecare scriitor, fiecare profesor, şi-ar călca pe inimă şi în loc să cumpere un roman, ar dărui acei bani bătrânului care mănâncă carne o dată la cinci luni! Ar fi un exerciţiu creştinesc, fără îndoială! Chiar cred că suferinţa unui om nu are nici un preţ şi că trebuie făcut totul pentru a-l adăpa cu bucurie, cu această apă vie a sufletului pe cel care suspină de durere. Nu mă refer neapărat la durerea corpului, la durerea fizică! Mă refer deopotrivă la mizeria pe care unii o pot simţi, atunci când se simt aruncaţi într-o lume a tupeului şi a şmecheriei, cum ar fi maestrul Octavian Paler…

Orice ar fi însă, omul trebuie şi este de datoria lui ca fiinţă conştientă şi liberă, să gândească şi să trăiască fericirea. Dar fericirea fiecărui om nu poate fi atinsă atâta timp cât nu-şi dezvoltă omenia din el însuşi!

Chiar dacă vreodată veţi ajunge să disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încrederea în Dumnezeu!